luni, 29 octombrie 2012

Close enough

Imi doresc pace, mi-am dorit-o atat de multa vreme inainte incat era sa uit ca vreau s-o invat. Vreau sa cunosc si alte roluri. Stiu ca ma intorc la singurul pe care l-am repetat la nesfarsit, cel care ma sufoca, ma imbolnaveste, doar pentru e tot ce cunosc. Noroc ca internetul e mare si te invata, una alta...desi pana acum s-a dovedit singurul meu refugiu. Internetul nu tine de cald, nu te scapa de nesigurante, nu te tine de mana cand nu stii incotro s-o apuci. Dar e vast, si te faci sa te simti putin mai normal atunci cand toate angoasele urla si nu reusesti sa le deslusesti glasul, sensul.


Blogul mi-a tinut de cald, posturile cu gandurile mele nocive, justitiare, povestile nespuse in miezul zilei, gandurile neterminate, dar care se desfasoara zilnic- toate, la toate ma intorc cand si cand, sa ma asigur ca imi pastrez singurul lucru familiar. Perfect uman, sa stai in aceeasi mocirla, de frica sa nu te cureti si sa inveti gustul si apoi sa cazi in aceeasi mocirla.


Cumva starile mele incep sa isi gaseasca explicatii...din punct de vedere psihologic cel putin, din punct de vedere al corectitudinii nu isi vor gasi niciodata sensul. Urmeaza sa isi (re)gaseasca si speranta.


sâmbătă, 13 octombrie 2012

Carry on

Suntem cu totii atat de ocupati sa fim normali, sa nu se intrevada nicio urma de vulnerabilitate incat ma intreb toate melodiile, cartile, filmele astea de descriu durerea atat de frumos de unde se inspira? Sunt toate SF uri si nu am prins eu ideea?

Un om mare, e cel care recunoaste ca traieste, simte, e puternic doar prin faptul ca recunoaste ca exista obstacole ce-l doboara. Da, omul mare se si ridica. Pana la a te ridica trebuie sa faci pasii necesari de a pune degetul pe rana. Cat de greu e sa faci asta? Sa decojesti straturile mastilor pe care le porti atunci cand ti-e bine. Pot si singur, nu e atat de grav. Mi-e frica sa ma judeci ca sunt slaba si prefer sa tin pentru mine tot ce pare de nedepasit. Si cand te gandesti ca daca le imparti, povara se redistribuie. Ironic, nu?

Nu imi dadusem seama de asta, dar am si eu un refugiu: muzica. Si ma gandeam zilelea acestea cum Pink, draga de ea, mi-a atins multe dintre starile alea pe care mi-a fost teama sa mi le asum.
Iar zilele astea a revenit cu un videoclip frumos, nu o stare ci o directie: Try :)




La multi ani dear Insanidade! 5 anisori impliniti. Esti al meu :) Face ce face, si octombrie mi-aduce numai experiente interesante. 
With each day of freedom i go deeper in my own cage...